DISTRUGEŢI TOTUL. ACUM

DISTRUGEŢI TOTUL. ACUM

Ceea ce se întâmplă acum în România pare ireal. Oameni care ies să îşi strige oful, jandarmi violenţi, un guvern de homunculi bâlbâiţi… Oare ne revoltăm? Poate românul să facă o nouă revoluţie? Să fie acesta momentul trezirii noastre?
Pun pariu că nimuricii căcănari gen Lăzăroiu, care o freacă sub duşul intelectualului n-au simţit momentul. Şi nici hoardele de Cici balerina, care se orgasmau în rect la orice râgâială băsesciană. Dar nu-i nimic. Deoarece nu, nu se întâmplă nimic.
Acum 22 de ani ieşeam să apărăm un popă ungur, care de atunci ne-o trage constant. Momentul a fost bine folosit de către Iliescu şi gaşca, cu binecuvântarea tuturor puternicilor din acele zile. Dar asta era atunci. Acum, am ieşit pentru un arab care chiar ne-a făcut bine. Doar că situaţia e schimbată. Suntem integraţi, iar cuvântul ăsta, cel mai urât din istorie, face ca orice gălăgie să fie inutilă. Când am văzut opoziţia română, care s-a aruncat ca musca la căcat proaspăt, că gata, alegeri anticipate, că revoluţie, m-a cuprins disperarea. Mă aşteptam la asta de la pesedei, dar liberalii? Pe bune, Crin? Ata puteţi? Să îi schimbăm pe ăştia cu voi? Poate îmi explică oarecine ce câştigăm din asta.
Mi-e silă de ceea ce văd şi aud. Manipulaţii se luptă.cu manipulaţii. Nivelul de prostie s-a multiplicat, din păcate, odată cu ţiganizarea ţării ăsteia.
Aseară veneam de la o zi de naştere, şi i-am văzut pe manifestanţii din oraş. O mână de oameni, în frig, fără să ştie prea bine ce caută acolo. Tristeţea care m-a cuprins mi-a amintit de ceea ce simţeam în iunie 90. fără speranţă. Fără viitor. După e, ani de zile, l-am înjurat pe Băse, după ce ne-au făcut atâtea, asta e tot? Atât putem? Nişte isterici, revoluţionari spălăciţi şi propagandişti pesedei? Tot masă de manevră?
Dacă am vrea, într-adevăr, să schimbăm ceva, atunci ar trebui distrus tot. Tot eşafodajul infect, toate băncile, întreaga clasă politică, irineii şi monicile, cei jdemii de specialişti, baronii, minerii, toţi, absolut toţi. Distruşi. Iar pe ruinele rămase am putea construi, probabil, ceva. Poate chiar ceva mai bun.
Distrugeţi totul. Acum. Poate vă ajut şi eu.

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE TANTI NIMENI DE LA CNA

Preambul: Nu de mult, am fost invitat la o emisiune, la una din televiziunile locale. O emisiune despre cluburile de fumători de trabucuri. Cu toate că s-a vorbit, exclusiv, despre un anume tip de cultură a cluburilor, despre accesorii şi etichetă, cu toate că am repetat, de-a dreptul obsesiv, că fumatul dăunează grav sănătăţii, o doamnă care, pare-se, reprezintă Consiliul Naţional al Audiovizualului în judeţul Arad, s-a grăbit să amendeze postul TV, pentru reclamă la ţigări. E o ţară liberă, cel puţin aşa le place porcilor şi scroafelor să ne spună. Aşa că, bazându-mă pe faptul că încă avem libertate pe internet şi, puţin, pe presă (până nu-l criticăm pe Băse sau pe vreun fin asociat al preşedintelui), am şi eu ceva de spus ilustrei doamne de la CNA. Deci

Auzi, fă, din ce groapă de nazişti ai mai venit şi tu? Cum mama dracului te suporţi, când ai materie cenuşie mai puţină decât cacă mâţa mea când e constipată? De unde şi până unde reclamă la ţigări? Te-ai uitat măcar la emisiunea în cauză? Eu nu cred. Sau, dacă te-ai uitat, e mai rău, pentru că nu ai înţeles nimic. Mă întreb, cu groază, cum ai ajuns tu să tai şi să spânzuri frunza la câini (e o licenţă poetică, n-ai cum să pricepi) pe banii statului, deci şi ai mei. Te legi de o emisiune fără miză, dar uiţi de toate ştirile cu violuri şi crime, de toate emisiunile cu jagardele şi neamuri de-a lui Ogică, şi curve reeşapate, de care mi-e plin tubul catodic. Grija voastră faţă de tânăra generaţie e evidentă, atunci când daţi ţâţe la ora 11 dimineaţa, pedofili la cinci, şi sânge şi elodii toată ziua.

Ţara asta e de un sictir gigantic. Toţi agramaţii, toate paţachinele de doi lei au ajuns fie să latre la tv, radio sau pe te miri ce suport media, fie să sufere de diverse complexe de plutonier. Doamne fereşte-l pe ţăranul prost de boierul nebun, cum zicea mereu actualul Caragiale. Dacă disfuncţiile cerebrale ar fi calităţi, mulţi din cenzorii ăştia de la CNA ar lua Nobelul. Îl iau, însă, pentru caricatură. Şi nu Nobelul, ci puliţerul. Vai de mama lor, dar de a noastră e şi mai şi. Că noi măcar avem simţul ridicolului.

Cucoană, un sfat. Ştiu că n-ai prieteni, că n-ai cum. De facări, nici pomeneală. Fii atentă aici, că-ţi dau un pont: este una, la un post tv, care face o emisiune despre dulapuri. E vai de mama ei, deci cam de nivelul tău. Caut-o, poate deveniţi prietene.

CINCISPREZECE

Acum cincisprezece ani, mai exact în 27 februarie, o femeie proaspăt pensionată avea un puseu de tensiune. Medicul de pe ambulanţă i-a administrat un medicament greşit. Două zile şi jumătate mai târziu, de mărţişor, femeia murea pe patul de spital şi în braţele fiului său.

Genul ăsta de tragedii nici măcar nu inspiră filme de succes. Femeia aceea avusese o viaţă destul de grea. Fiică de militar vânat de comunişti, a avut de îndurat în copilărie frigul şi foamea şi discriminarea. A avut o mamă cumplită, un tată artist şi aproape inexistent, doi fraţi care întotdeauna s-au folosit de ea, şi doi soţi îngrozitori, chiar dacă din motive diferite. A fost o coafeză cunoscută în Aradul anilor 70-80. A făcut şcoala de canto, şi avea o voce superbă, pe care nimeni nu o mai ţine minte.

Şi-a dorit foarte mult un copil, şi l-a avut. Târziu. Acel copil i-a dat voinţa de a merge mai departe. Iar ea şi-a adorat copilul. Olimpia a fost o femeie obişnuită, însă cu o inimă exagerat de mare. Şi-a trăit viaţa cu modestie. A şi murit cu modestie, fără să facă gălăgie. Fără să deranjeze..

Pentru că asta se poate ţine minte despre acea femeie: nu a deranjat pe nimeni. Chiar dacă putea, chiar dacă trebuia să o facă, în anumite momente. Dacă există viaţă de sfânt, ei bine, viaţa Olimpiei este cel mai aproape de aşa ceva.

Sunt cincisprezece ani de când am pierdut-o pe mama. Îmi este enorm de greu să scriu despre asta. Nu îmi mai aduc aminte vocea ei. Şi mă simt îngrozitor. Şi vinovat. Sper că există raiul, deoarece mama merită să fie acolo. Cu Gary Moore şi Freddy Mercury, preferaţii ei, alături. Într.un cântec nevinovat şi fericit. Aşa cum era mama mea.

Aşa cum a fost mama.

SPER CA 2012 SĂ FIE ULTIMUL. ULTIMUL DE ACEST FEL

Mă obişnuisem deja cu ideea că, la Hollywood se fac filme tot mai scumpe şi tot mai proaste. Mă obişnuisem cu stereotipurile, cu tot căcatul ăla de politically corect, cu sărăcia de idei, cu plagiatul, nici măcar artistic, chiar şi cu previzibilitatea tâmpă eram deja obişnuit. Credeam că sunt antrenat în a vedea cu un anume aer ironic şi neserios orice blockbuster al lui Roland Emerich. Dar filmul de seară, 2012 pe numele său, a întrecut orice închipuire.

Nici nu ştiu cu ce să încep. Cu scenariul, absolut aberant, cu prestaţia actorilor (deşi unii dintre ei au încercat imposibilul, iar unuia chiar i-a ieşit rolul)… . Bun, efectele au fost extraordinare, dar nici măcar asta n-a putut salva filmul. Chestia aia cu preşedintele SUA, care e înţelegător, diplomat, se sacrifică deliberat, murind împreună cu oamenii săi. Să fim serioşi, toţi l-am văzut pe Bush şi am simţit pe pielea noastră politica americană, mergând pe sistemul „Eu şi numai eu”. Pe de altă parte, oricât de preşedinte ai fi, chiar şi unul de culoare, nu poţi avea o moarte eroică, atunci când aerul e plin de cenuşă vulcanică. Vomiţi sânge, faci pe tine, te chirceşti şi mori. Faza cu demnitatea e o altă minciună de California.

Apoi, portretizarea eroilor e absolut dementă. Scriitorul de romane SF neînţeles este, în acelaşi timp, cel mai bun şofer de pe planetă; fosta soţie, deşi are doi copii şi o arde cu un super chirurg plastician (care e şi pilot), nu îşi face nici măcar un lifting; amanta miliardarului rus şi-a pus silicoane, dar îi pare rău (tot ea va muri înecată, ca o curvă ce este). Fizicianul american e perfect, trece peste ordinele superiorilor şi dă, la rândul lui, ordine armatei şi celorlalţi şefi de state. Care îl ascultă cu sfinţenie. Fiica preşedintelui e savant de reenume mondial, şi flirtează cu fizicianul perfect la cinci minute după ce tac’su a dat colţul. And so on, and so on.

Din punct de vedere ştiinţific, nici nu are rost să începem să discutăm. Filmul este execrabil, trebuie să fii lobotomizat ca să îţi placă aşa ceva. Iar pentru eventualii critici, care o să îmi spună că, dacă nu îmi place, pot muta pe alt post, aşa e. Şi aşa voi face.

E halucinant unde s-a ajuns cu cinematografia. Asta nu mai e artă. Nu mai e nici măcar exploitation movie. Asta e ceva groaznic, e entertainment pentru neanderthalieni. Este jenant. Aşa că, de acum înainte, voi scrie, din când în când, şi despre filme. Mai ales despre filme proaste. Deoarece sunt muuuuuuult mai multe.

Data viitoare, despre comediile romantice americane.

UN EPITAF NECESAR

E foarte greu să scriu ceva astăzi, la înmormântarea Observatorului Arădean. Fiindcă o parte din istoria mea personală este legată de această publicaţie. De la începuturile sale. Îmi amintesc şi acum cămăruţa de la fostul Bingo Gol, de la gară, unde Tristan Mihuţa, Lajos Notaros, Ovidiu Balint şi subsemnatul discutam despre viitorul cotidian arădean, pe vremea aceea singura alternativă la eternul Adevărul, fostă Flacăra Roşie, viitorul Jurnal Arădean. Motivaţiile noastre de a fi în acea cameră erau cum nu se poate mai diferite. Dar am fost. Am participat la scrierea istorie presei arădene, chiar dacă pentru scurt timp.
După ani buni (sau răi, se poate spune), timp în care am văzut schimbări, trădări, gesturi inexplicabile şi împăcări tardive, am revenit la Observator Arădean, ca editorialist, cu un eseu săptămânal, numit Cinism La Gerunziu. Majoritatea materialelor care apar pe blogul meu, până acum,  au apărut şi în paginile ziarului Observator.
Mie, apartenenţa la ziarul acesta nu mi-a făcut bine. Mai mult, nici ziarul în sine nu m-a ajutat cu mai nimic. Nu am devenit faimos, nici bogat, nici formator de opinie, nici angajat al cine ştie cărui magnat local. Cu toate acestea, am iubit acest cotidian, şi îi deplâng sincer dispariţia.
Şi, totuşi, de ce dispare Observatorul Arădean? Ar fi atât de multe de scris,de spus, încât o să îmi permit, delicat şi diplomatic, să mă abţin. M-a durut faptul că nu am apărut în ultimul număr al ziarului. Dar asta e o chestie personală, ţine de o tristeţe de lungă durată, poate ţine şi de poziţia mea faţă de ultimele luni ale ziarului, devenit o foaie a vendetei noilor acţionari. Poate am supărat. Sincer, m-aş bucura să fie aşa. Măcar aţi simţi ceva.
Din păcate, nu e asta. Moartea acestui ziar reprezintă moartea protestului în mass media arădeană. De acum înainte, ziariştii de aici, cei care rămân aici, vor deveni maşini de scris. Dacă mă înşel în perviziunea mea, mult prea sumbră, voi fi primul care o va recunoaşte. Dar, o spun cu toată tristeţea, m-am săturat să am dreptate.
Nu aţi omorât o publicaţie. Aţi omorât o stare de spirit. Aţi ucis un vis.

AVEM DESTUL SĂPUN?

Deci, mă trezesc, îmi fac cafeaua, mormăi ceva aproape neinteligibil, mă întind (e ciudat, acum mă întind pe lăţime, nu se mai lungeşte nimic, god damn it). Căscând, dau drumul televizorului, şi nu pe scări (puteam să spun că îl aprind, şi tot găseaţi ceva de comentat). Şi văd prin ştiristă, şi văd că americanii dau nuşcâte sute de miliarde băncilor falimentare, şi asta fac şi europenii, şi probabil şi ai noştri, doar că noi nu ştim. Şi mă trezesc plângând de mila bieţilor rechini financiari, eu şi vecină-mea cea extrem de pensionară, care le face în ciudă guvernanţilor şi nu moare, doar molfăie bucata uscată de pâine pe care şi-o permite din pensia sa de om care a muncit patruzeci de ani.

            Şi-mi dau seama că trecem printr-o criză, şi nu numai una existenţială, îmi dau seama că s-ar putea să fie sfârşitul capitalismului, aşa cum îl ştim, şi America ne-a dezamăgit încă o dată, ne-a făcut praf, şi Esca o să poarte văl, că ne îndreptăm spre o revoluţie religioasă tip fast food, am văzut cum se călcau cre(ş)tinii în picioare, să lingă oase de mort, să sugă sevă sfântă (nu v-ar fi ruşine, popi ai întunericului!). Cu gândul ăsta neortodox, exact ca şi felul meu de exprimare, felul meu de a mă îmbrăca, şi felul doi, ies naibii afară, şi-mi tbor gândul, şi aş vrea să-l zbor odată cu creierii. Dacă am ajuns să plâng de mila băncilor, mânat aşa de către mass media, aş putea vota pe oricine. Aş putea fi în cârdul tipilor care bălesc pe icoane, cu gândul la măicuţe. Ar trebui să ne spânzurăm toţi, dar, oare, avem destul săpun? Pentru că, dacă a reuşit ceva capitalismul, este că ne-a făcut sclavii iluziei de comfort. Ca urmare, un ştreang alunecos e mult mai trendy, comod şi uşor de folosit.

            Şi, pe când mă întrebam dacă e destul săpun pentru noi toţi, mă urc în tramvai, şi damful de picioare nespălate şi inghinali infecţi îmi umple nările şi sistemul neurovegetativ. Şi îmi dau seama că nu de săpun ducem lipsă. Ci de voinţă, de-a duce lucrurile până la capăt. Dar la capăt poate fi Doamne-doamne, care mă va dojeni pentru că i-am înjurat pe popii şmecheri şi pe fanaticii moaştelor. Cine ştie? Şi atunci, îmi trebuie o altă abordare. Pentru că, sincer, acum nu mai ştiu ce să fac cu atât de mult săpun. Dar trec pe lângă o bancă şi, după ce îmi şterg o lacrimă, găsesc răspunsul salvator.

            Pentru că n-are rost să le plâng de milă bancherilor. Pentru că viaţa mea nu este în mod iremediabil legată de sistemul ăsta, care se prăbuşeşte. Pentru că nu va fi sfârşitul lumii dacă anul ăsta sau anul viitor nu iau un credit ipotecar, ca să devin sclavul cine ştie cărei clici de libidinoşi, putrezi de bogaţi, şi putrezi până în măduva oaselor. Oameni care mânuiesc politicieni, care ne spun nouă ce bine va fi totul, cum să mergem noi la bancă, să ne demonstrăm încrederea într-un sistem complet falimentar, care ne mănâncă ultima urmă de umanitate, glorificând lăcomia, şi egoismul, şi consumismul, lăsându-ne şi mai goi, şi mai singuri pe dinăuntru.

            „Dacă ai destul săpun, poţi arunca în aer orice!”. Asta spunea Tyler Durden, în Fight Club. Oare avem, într-adevăr, destul săpun?

 

 

BASIL N. MUREŞAN

DOREL ARE PLASMĂ

Aşa că vine doamna acasă, astăzi cu o oră mai repede, iar eu mă vântur din stânga în dreapta, fericit că o să avem un weekend cu o oră mai lung. Mâncarea nu e gata, aşa că ieşim în oraş să luăm ceva de papa. Şi mergem de mâini, vorbind câte în lună şi în stele, şi totul e bine, şi vine momentul când cerul se întunecă şi aud cuvintele fatidice, şi anume că Dorel are plasmă.

            Deci, Dorel are plasmă. Se impun câteva explicaţii. Cum ar fi cine este Dorel, ce face el pe lumea asta, şi ce anume plasmă are. Păi, Dorel e tâmplar, ia un salariu foarte mic, şi cu toate astea, are o plasmă. Sau un LCD. Deci, un televizor de care noi nu avem. Informaţia, în sine, nu e un eveniment remarcabil. Faptul că Dorel are un televizor şucar, cu care poate vedea manele la full HD, nu a schimbat mersul istoriei. Nici măcar a istoriei lui Dorel. E vorba nu de informaţie, ci de imprecaţie. Şi de intonaţie. De fapt, întreaga propoziţie sună aşa: Ce fel de oameni suntem noi, dacă nu avem măcar o plasmă? Uite, până şi Dorel (Dorel fiind partea de jos a scării genetice).

            Problema naşte, pe lângă eventuale disensiuni, şi anume dileme. Informaţia este relativ trunchiată, şi sigur deranjantă. Aşa că, după 30 de minute de tăcere îmbufnată, cu mintea plină de regrete cretine, gen „are dreptate, fac atâtea chestii şi o plasmă nu pot lua”, iau cuvântul în gură şi încep un mini interogatoriu, cu voce stinsă, dar vicleană, cu simţurile ascuţite ca un brici, gata să descopăr greşeala în eşafodajul întregii situaţii. Simt că îl urăsc pe Dorel, fără să îl ştiu, îl urăsc nu pentru că are un televizor mai tare decât al meu, îl urăsc pentru că posesia lui îmi dinamitează situaţia de provider. Dorel mă emasculează, simplu şi eficient, îmi subminează poziţia în familie şi societate, e martorul neputinţei mele. Dorel e duşmanul luminii, e Antichristul ratelor… Hopa! Şi-a luat plasma în rate? Şi cât plăteşte? Aşa de mult? Păi mai are ce să pună pe masă?

            E momentul dulcei răzbunări. Noi nu avem credite. Ei bine, avem un credit la maşina de spălat, dar nu se compară cu ce plăteşte Dorel. Şi noi mâncăm în oraş, şi ne luăm o ţoală, ceva. Şi cosmetice, şi filme. E drept, pe plasma lui Dorel s-ar vedea mai bine, dar asta e, ne-om lua şi noi la un moment dat. Şi-mi dau seama că Marele Egalizator nu e comunismul, şi nici măcar moartea, ci băncile şi sistemul de rate. Deci, nu Dorel e duşmanul, ci sistemul bancar şi ticăloşit, care aruncă în sclavia plăţii milioane de Doreli şi Dorele, de pe întreg cuprinsul ţării. Gradul de îndatorare al românilor a luat proporţii aberante. Creşterea economică e, de fapt, un fâs generat de consumul enorm. La dobânzi exorbitante. Şi asta o spun pe bune.

            Dar, în ţara în care există posesori de Lamborghini care îşi spală maşina cu găleata de apă de la arteziană, în ţara în care Elena Udrea e profesor universitar, şi chiar de geopolitică, în fine, în ţara Elodiei, a lui Jiji şi a eruditului academician Florin Salam, aici toate astea sunt normale. Pentru că, şi voi folosi aici ce a spus Mircea Badea, aici e ţara formei fără fond, a maşinilor scumpe, fără şosele, a fiţelor fără bani, a umorului fără inteligenţă, a muncii degeaba, a oamenilor fără viitor. Şi uite cum am început vesel şi am terminat de căcat. Asta e.

            Şi mai dă-l naibii de Dorel! Cu plasma lui cu tot.

 

BASIL N MUREŞAN